În ochii tăi eu mi-am pierdut seninul
și-l caut printre apele domoale,
prin irisul verzui dau rotocoale,
dar nu-i nimic să-mi stâmpere și chinul.

În loc de frumusețe, pagini pale,
în care dormitează, moale, spleenul
și-n care n-a pătruns, nicicum, divinul,
doar forfota din sufletele goale.

Dar știu că și seninul are-un frate,
întunecat și sumbru, pus pe rele,
și toate-n jurul său îmi sunt aflate
din tremurul de gene reci, rebele.

Și-astfel, înseninat, mă-ntorc în mine,
căci te iubesc atât cât se cuvine.