Păstorii au îngropat soarele în pădurea golașă.
Iar un năier a scos
Cu plasa pletelor luna din iazu-nghețat.

În gema albastră
Stă magul alb rezemat pe stele cu-obrazul
Și capul plecat în somn purpuriu.

Dar zborul cernit al păsărilor veșnic inspiră
Pe clarvăzător, albastre flori sfinte,
Și tăcerea-mpietrește aproape de-acei îngeri căzuți.

Iar fruntea-ntomnează pe piatra lunii
Un adoloscent radios
Se ivește drept sprijin în toamnă și neagră ruinare.