Zâmbetul ți-aduce flăcările vii,
Chiar de te-am uitat într-un colț de basm;
M-ai uitat și tu, florile-or muri,
Amintiri mai fulgui, cioburi de fantasm.

Nu a fost să fie, îngere pierdut,
Culmile cărării poate le-ai uitat,
Patimile vieții, toate le-am știut;
Nu ne vor pătrunde, s-au desperecheat…

Fructele sub brume s-au uscat, demult,
Doar o amintire mai respiră, încă,
Ea ne-a dat o stare, crezului exult,
Căci e viu suspinul, pisc în nor, pe stâncă.

Marea cu fiorduri fierbe-n van la tâmplă,
Timpuri galopante rătăcesc în trup;
Cauze pierdute un pumnal împlântă
În a lumii inimi, căci poftesc la stup.

Voința zvâcnește, chiar dacă se pierd
Destine și nații prin vitralii moarte;
Sfântă ispășire, încă te diesmerd
În narațiunea regulilor sparte.

Se mai crede-n genă, în cer și în stele,
Ce s-au pripășit prin abstracte leacuri,
Vibrează-absolutul, bântuind castele,
Dragostea se pierde-n suferinde veacuri!