ploaia nu s-a mai oprit.
ne-am înfășurat brațele în bandaje
și am plecat mai departe
pe drumurile umede ale orașului.

aveam pastilele în buzunar
în caz că anxietatea ne-ar fi oprit din mers.

printre blocurile gri ne-am simțit atât de singuri
încât am încetat să respirăm.

în geamurile mari ale clădirilor de afaceri
se izbeau păsările negre ale toamnei.

[ bătrânii și oamenii și copiii mergeau cu capetele în jos.
ca și cum sub asfalt s-ar fi aflat
ceva din ce nu găsiseră de-asupra lui.
doar noi mergeam cu ochii ațintiți în zare,
privind rețelele de cabluri prin care
circulau toate visele noastre.
inimile noastre erau tractoare care brăzdau
pământul negru dintr-o stepă
uitată.]

temerile noastre s-au adeverit.
orașul era plin de fantome care se lipiseră
de ziduri ca niște afișe colorate.
ne-am apropiat de una. o fetiță a străzii
îmbrăcată într-o rochie roșie, murdară și mare.

a spus:
o aștept pe mama.
știam că pe ea o așteaptă.
am învelit-o cu brațele noastre pline de bandaje
și i-am zis:
o să vină, într-o zi.

am scos o pastilă și i-am dat-o.
ea a luat-o și a zâmbit fericită. a zis:
nu, n-o să se mai întoarcă.
doar păsările negre se întorc. mereu, mereu și mereu.

ne-am uitat în jur și am văzut că așa era. eram în același oraș
cu blocurile lui triste/ cu oamenii lui fără dumnezeu, cu străzile lui umede
si păsările care nu mai conteneau să se izbească de geamuri.

acasă, ne-am așezat pe fotoliile noastre calde
și ne-am gândit la fericire.
a fost bine până când ne-am amintit de fetița în roșu.

ne-a apărut în vise / un coșmar în care se uita la noi cu ochii mari. negri
și repeta. sunt moartă. sunt moartă.

și i-am spus:
nu e adevărat, orașul e mort/ viitorul e mort/ ceilați sunt morți.
tu ești singura v i e.
și i-am promis un vis în care să fie fericită.

[ iar visul a venit, dar nu mai știam dacă era visul nostru sau al ei.]
*
ploaia nu s-a mai oprit. a plouat zile și zile în șir. a venit iarna.
și atunci când a început să ningă, orașul s-a făcut alb și strălucitor.

era frumos și frig.
iar
în mijocul lui
stătea
o fetiță în rochie roșie.
o fetiță fericită care
împărțea trecătorilor flori,
artificii și pastile mici, albe
ca niște fulgi de nea.

noi ne uitam
printre zidurile care se crăpau din când în cănd
și prin ele puteam vedea aievea,
lumea ei frumoasă si strălucitoare.

era un tunel luminos plin cu jucării de pluș,
sandale cu barete roșii și albe
stănd în picioarele ei. acolo ambulanțele circulau într-un singur sens,
iar mașinile viitorului continuau să scrie programele lor /
cu brațele lor moarte / în creierele noastre moarte. iar la capătul lui, da, erau aceleași păsări negre

izbindu-se de zidurile tunelului,
și se întorceau mereu, mereu și mereu.