te trezești într-o zi că ai intrat în bătrânețe ca-într-un azil
din care știi că nu ai cum să mai ieși
dar totuși speranța
ea aleargă zglobie de la ușă la geam și invers
fuge în parc printre scaune și bănci
pe care zac povești uitate, povești nespuse, povești
ochii tăi scormonitori au ostenit
și nu mai pot căra toată lumina unei zile
și-atunci se ascund în penumbra amintirilor
ștergând oglinda zilelor
lustruind robineți și lacrimi

lumina se reflectă, lumina se refractă
dar orice i s-ar întâmpla, tot lumină rămâne
numai că și lumina are nevoie de ajutor
ca să străpungă perete uitării

ochii mei, două tuneluri…căutând lumina…