Mi-e sufletul îndurerat și rece,
Ecoul lui se zbate-n gheara clipei,
Născând tristeți prin pajiștea aripei,
Ce gândul peste vreme o petrece.

Pe dinăuntrul gol îmi cad pereții,
Copaci uscați în jungla de mistere,
Și eul urlă pustnic a durere
Prin cântecul nemărginit al vieții.

Se-ngroapă totu-n toamna zilei moarte,
Covor de dor melancoliei mele,
Aș vrea uitarea-n lacrimi să îmi spele
Nestinsul gând ce tremură departe.

Și dansul nupțial al veșniciei
Îmi scaldă-n plâns o fragedă dorință,
Culoarea ce miroase-a neputință,
Un somn adânc pe-ntinderea câmpiei.