pasărea pe care din convingere
în secunda în care am fost copii
am adus-o acasă
i-am cusut aripile
nimeni să nu intuiască
ravagiile deșertului
ale fricilor omului

și

ne-am întrecut
în a-i colora cântecul
infinitele sfere ale silabelor
începându-ne către un punct
niciodată definit

era eternitatea concentrată
în clipa aceea
o lipsă de luciditate benignă
asigurând sine die
expansiunea universului


**
ceva ne lovea
poate gândurile pământului
înainte de Iubire
poate noi

ochii ei umpleau de tristețe
văile îngerului
când tălpile noastre zdrobeau

și-i era foame
de o fărâmă de ceva
de lumină
numai de cuvântul ieșit din sine
pentru a-l cuprinde
pe-al celuilalt