Purtând pe aripi praf de iască,
un râu de fluturi curge către sud,
pe cer un nor străin, cu bască,
citește ploii dogme din talmud.

Râd patru cucuvele hoațe
pe-o cruce veche dintr-un țintirim,
luna și-a pus părul pe moațe
și plânge-n hohot pentr-un serafim.

Mai trece câte-o coțofană
pe marginea unui apus tăios,
iar noaptea râde suverană –
septembrie, un început sfios.

O lună plină de mistere
în care el și ea au doar un scop,
în nopți tăcute efemere,
să soarbă din iubire, strop cu strop.