poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-07-28 | |
Nu sunt atât de romantică, moșule, tâmplă albă, vecinule,
care nu știi cum duc zi de zi scrisorile dimineața la poștă, cât plângeam pentru ele, de fapt, nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut, roata putredă e încă acolo, știți, am învățat pe de rost cum se ajunge cu mâinile, cum se răscolește brazda, cu degetele, și lut era destul făcut din pământ și din apă și încă din tot felul de rămășițe vegetale adunate în timp, roata mă chemase pe nume, știa cine sunt, că împrumutasem numele Elisabetei, niște păsări frumoase mi-au spus și iubitul meu așa să fi zis: Lisabeth, poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului, bărbatul și femeia, crescând de copilași din mâinile Lui de foarte departe zbenguindu-se doi șiragurilor de ani crescând așa până la adolescență, De asta să îi spun eu femeii mele iubite, probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână, și toți ne întoarcem la El mai e un fapt, așa cum astăzi am uitat să îmi scot roata și luturile se făcuse târziu, așa mi-am și spus, privind pe femeia aceea tare iubită, ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină, poate Dumnezeu nu există, își spune, peste ea se deschide răul ca o ușă care nu se mai închide, ori ce pasăre verde se lovește pe pomi, ce să-i zic, eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit pașii/ picioarele/ ce să-i mai spun că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun? Un câmp foarte moale și peste el albăstrele sunt mici și dulci le-ai pune pe limbă să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ și sare punându-le cu gingășie acolo unde trebuie ca să crească, să vezi unde e izvorul care le-a hrănit, și din care mi-am umplut cofele acelea, demult, cum pe pământ era sete, apa era foarte rece și era sigur iarnă, ochii mei nu mai văd decât albăstrelele, vara, leagăn peste ele boarea le mângâie, atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, și te-ai dus, apa e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguțași; La poștă, vezi, ți-am lăsat ultimele scrisori dar să vii repede oamenii când iau bicicleta la subsuoară, alergând jos, pe scări, nu se mai întorc de obicei de-asta zic pe picioare am încă cuvintele ei, parcă ar fi umede și mă spală; O să mă hrănesc cu mere din coșul acela și cu puțină pâine până vii tu m-a învățat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când ești supărat până vii tu oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie din care se fac multe cărți din care se fac pomii stelele noaptea din care se face marea și spuma de mare în ele; Iubita aceea avea, parcă, lumină în păr un fel de fluture foarte mare ce avea să o acopere bine atât mi-amintesc;
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate