ai intrat în viața mea așa cum orice om intră în viață: cu reținere și vociferând
eram destul de liniștit chiar dacă uneori tăcerea mă sufocă
gurile de aer proaspăt erau cu atât mai gustoase
cu cât apăreau sincopele mai des

orizontul ultim nu apărea printre preocupările mele
și nici nu-ți duceam dorul, pur și simplu eram un ignorant iar tu inexistentă
și viața era frumoasă (sau cel puțin așa credeam) și merita trăită
până la ultima secundă, până la ultimul strop

numai că, subliminal îți primeam mesajele
și nu-mi mai păreai atât de spăimoasă, de înfricoșătoare
începusem să țin la tine, dependența atenua și estompa realitatea
și deveneai o mare de pace și tăcere, dorită, așteptată

acum, când prezența devine scop, descopăr plasa țesută cu grijă
și mă întreb.. (retoric, știu)... de ce faci asta?