mâinile tale miroseau a sfârșit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângâiau tăcut

*

în casă
îngerul de lumină și-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alți ochi ferecați în stele

*

o să-ți adun cuvintele - și cele nespuse
semănate-n râuri tulburi

*

viața ta s-a scos la mal -
iar tu ai pășit desculț la capătul lumii fără să mai privești înapoi
cu inima subțire,
patul mușcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar știm că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*

cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*

uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simți când se apropie și ai așa un gust de o despărțire sinceră
îți simți viața apăsând, mai aprinsă către sfârșit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
și brusc nu mai poți trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru - ca o fiară ce dă să rănească cu blândețe -
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au nici carne
nici pereți care să se dărâme

*

și te întinzi între lacrimi și începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le lași întru totul
ochii îți cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum așa vară n-ai mai pomenit

*

o bucată de hârtie peste care alții vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată și dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceeași masă cu poeții
când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur și nedesăvârșit

abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărți inutile