Și printre iasomii căzute și corole
nocturne de-asfodele învinse de lumină,
pornesc azi-dimineață la început de-octomvre
spre anii-ndepărtați, ai vechiului colegiu.
Cine ești, mică umbră, ce-abia poți proiecta
pe străzi un copilandru plecat în zorii zilei?
Pe cine văd, cu ochii lipiți încă de somn,
trecând pe podul apei ce curge lângă mare?
Și merge repetând orbește nume
și – fără chef – unghere din amintire. Știe
că strada Lunii, iremediabil,
și cea a Ghețăriei, a Soarelui, a Crucii,
răspunde-n oboseala din cartea de citire.

Ce-i pasă lui de vârful pustiu al piramidei,
ori de circomferința pe fila plictisită?
Afară sunt, și liberi, și zvelți, araucanii,
și-arena pentru luptele de tauri,
nisipul ei rotund răsfrânt în cer.

Ca biciul, cifra unu se suie-acum pe capra
trăsurii, spre saline, duminica, plecată:
rostogolit prin beciuri, o ia la goană ZERO,
ca cercul unor butii adânci dormind în umbră.

Și marea reprodusă pe harta din perete,
cu insule-n contur trandafiriu,
n-are habar că valuri reale își izbesc
ciocanele albastre-n curtea școlii.

Și cine poartă sceptrul într-o gravură moartă,
sau cine-și pierde calul în timpul unei lecții?
Nu e departe râul ce umbra regelui,
din șa căzută, trist, o ia în unde.

Prizoniere ore, într-un pupitru aspru
îl leagănă-n lanțuri ca pe-un vâslaș captiv,
și care printre gratii de linii paralele
privește către barcă, neputincios, și plânge.

Acestea mi le-aduce octomvre, dimineața,
printre-asfodele roșii cu ofilite foi
și iasomii căzute.


Traducere Veronica Porumbacu