Ni se spune: fiți veseli.
Să n-audă în cântecele voastre oamenii
nici cea mai ușoară de lacrimă.
Foarte bine. În fiecare zi mi-am dorit asta, și azi.
Dar sunt ceasuri, sunt zile și luni, sunt ani
când sufletul se încarcă de o dreaptă tristețe
și, pentru multe pricini ce în tăcere se-ncaieră,
izbucnește în plâns, deschis fiind al fluviului lacăt.

Mă uit la toamnă, îi ascult apele melancolice
prelinse pe ultimele umbrare desfrunzite.
Mă uit la mine însumi, mă ascult în această dimineață,
și, o dată risipită teama asta
ce mă ține-ncleștat uneori până ce glasul îmi piere,
îmi repet: mărturisește,
strigă curajos că ai dori să mori.

Spune deopotrivă: ți-e frig.
Spune de asemeni: ești singur, în ciuda
celor ce te însoțesc.
Ce se va întâmpla dacă-ntr-o zi nu te vei mai întoarce?
Ce vor spune prietenii, fiica, soția,
toți cei ce par să te iubească într-adevăr?

Să zâmbiți. Să fiți veseli. Cântați viața nouă.
O, de câte ori n-o cânt fără ca eu însumi s-o trăiesc!
De câte ori nu dau orbește curaj celor triști
și le spun: țineți-vă bine, ai voștri sunt zorii!

Vă cer iertare, mi-am simțit azi mâhnirea
și-am spus-o.
Nu mi-o luați în nume de rău: a fost
o nouă întoarcere-a toamnei.



Traducere Geo Dumitrescu