Îmi pun în ordine gândurile,
sunt ca niște cocori risipiți aiurea
pe improvizații de jazz,
sub cupola unei catedrale.
Mă regăsesc doar ca să mă pierd cu iuțeală,
însă gândurile vechi nu mă părăsesc niciodată,
sunt primele cunoștințe,
din primele ceasuri de singurătate.

La sfârșitul vieții,
n-am să uit
și mă voi transforma în Salvador.
Salvador al tuturor celor de care nu mi-a păsat,
sau poate ar fi de ajuns să mă gândesc doar la mine.

uneori mă simt
ca și cum aș fi adus pe lume
o mie de prunci.
jumătate sunt ucigași,
cealaltă jumătate îi judecă,
eu mă împart între cele
două tabere
și sunt martorul care jură strâmb.
o mie de prunci
nu și-au cunoscut tatăl
și toți o mie mă întreabă
și trag de mine
într-o parte și-ntr-alta
că de ce am încercat să le fiu tată,
când eu nu știu cum e să fii mamă.
o mie de prunci s-au născut azi
și urlă,
și se ascund sub clopote păgâne,
își mușcă pumnii,
aruncă cu ei în pântece,
în rugină,
în sunete,
într-o cutie rotundă
în care se războiesc de la începutul lumii,
o noapte și o dimineață.