privesc marea ca pe un dușman
din zilele când nu aveam voie să ne vorbim
pietre
ard
pretutindeni între soare și lună
lilieci argintii lăsau excremente de sulf

mă întind în mâlul puturos
îmi închipui moartea un om ce râde mereu
de cei care vor femei și cafea

delincvența se mută în vestul orașului
împreună cu obsesia că trebuie să calmez
un miliard de creștini plus prietenii mei
în așteptarea unei minuni

dărâm jumătate de cartier
indiferent de numele străzilor
toți acei sfinți oameni politici scriitori sau eroi necunoscuți
vor trebui să-nțeleagă
dacă baricada îmi salvează vecinii devin un romantic
lupt doar cu ceea ce văd
durere suferință dar și acte incredibile de curaj

în gară un tren cu oameni morți de curând
nu știu de ce m-am încăpățânat să-l găsesc pe conductor
îmi spune nu-mi mai trimiteți răniți

mereu se găsește cineva să-și uite câinele-n casă
locul copilăriei
reprezintă înclinația spre păcat
Adam împotriva naturii
până la prima recapitulare
fețele noastre arată ca în povestea
despre solidaritatea umană la finalul căreia
Dumnezeu spune
de data asta nu mai las pe nimeni în urmă