Greu mă demolează simțurile
care-mi ocupă podul învechit
și nu au unde să m-arunce moloz.
Curg albastru prin sângele tău,
îți rănesc gândul fericit și plec
cu durerea de mâine.
Dacă eu sunt jumătatea ta de lume
și tu îmi ești întregul,
mai este loc pentru alt univers?
Cât timp stăm în aceeași pictură
din muzeul soarelui, ne lăsăm priviți
de invidioase perechi de stele.
Fiecare dormim pe cont propriu,
doar respirațiile ni le amestecăm
să ne viziteze opțiunile.
Visul tău surâde în întuneric,
al meu îl întrebă și așteaptă
să nu-i răspundă altcineva.
Eu nu mai am variante de aripi.