poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-05-17 | |
Să spun un fel de la revedere
ori nu ce spui, țăranule, pe câmpie potârnichile au început să cânte încă de dimineață o săgeată de soare s-a oprit pe crengi ca să zacă așa cum o fac boii în dreptul adăpătoarei ce dă pe afară. m-aș întinde în ierburi cui o să-i pese că înfloresc acum florile câmpului soarele bate sus ca un pendul imens și singuratic cine să se mai gândească știi că te-ai născut urlând jos pe iarba plină de sânge și vei ieși din viață tăcut ostenit ca dervișul ca și cum n-ai fi avut apă pentru gâtlejul tău de om pus la juguri la tot felul de cazne ce rost să mai aibă cumpăna cana plină de apă din care te zvânți așa cum se liniștesc și animalele mânate de sete și câini ca să nu se piardă de turmă dar are tot rostul, pentru că oamenii ăștia buni sunt mai frumoși decât lebedele o eternă îmbrățișare este vocea caldă a mamei mama este lebăda nașterilor ori pântecul care te-a purtat și născut. Nu știu prea bine de ce caii sălbatici par mai frumoși decât ceilalți în vis îți țin fața eu sunt iubita ta cu gânduri de mure posibil, omul este o stea mereu liberă, mereu scânteietoare, pe pământ, suntem oamenii care aleargă liberi și nu se supun. să nu spun așadar un la revedere, țăranule, ci să mă întind între ierburile acestea umede omul este o cununie aleasă a gândurilor lăsată din Eden, ce zici, țăranule, cum e holda, ori poate nu ți-au ajuns astăzi grânele ca să umpli cu ele capătul drumului, ori brazdele negre să mai încolțească nițel niște grâu în dedesubtul pământului... am în mână niște talanți nu știu la ce trebuiesc sunt de la mama din mână, oasele ei moi sunt aurul care m-a născut în mileniul cel fără necazuri, îți spun în piept îi port glasul nu-i risipi, nu-i risipi, nu-i risipi, strigă aurul gâtului, îți sunt vrednice urmele picioarelor care au rămas peste holde pesemne dumnezeu are nevoie de ei nu o să îi risipesc ci o să fac din ei pâine moale și păsări.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate