locuiește într-o casă goală
are pat chiar și canapea
telefon fără număr
o clanță ruginită
un fel de fântână
în care tac greierii

tresare adesea
își pipăie mute silabele:
oare, mai este, oare, mai e?!
nu face zgomot
de mult a învățat
să fie pe neauzite
acest lunecuș nesfârșit
la capătul căruia
îți pierzi numele

aproape sigur poartă
centura castității
perfect rezonantă
cu albul pereților
se sperie de propriul trecut
ca de prea multă lumină
și trece pe vârfuri
își scuipă în sân
stinge toate culorile

singurătatea
are un pat
telefon fără număr
o clanță ruginită
și lucrurile ar vorbi... ar spune...
habar n-au ele de cuvinte... de iubire....
oamenii trec / dau din cap:
nu locuiește nimeni aici!