Sunt îngeru-ți de umbră, iubito, câteodată.
Irup din cine știe ce prăpăstii,
ca fulgerul – în dinți
c-o spadă cu tăișurile-amare
ce le știi bine, biata mea iubire.
Sunt zilele obscurei mâini, sunt orele
trezirii fără milă când te iubesc plângând,
cu lacrimi izvorând
din deznădejdea cea mai nedreaptă și mai dulce.
Eu știu de unde vine, iubito, umbra deasă
ce te împresoară și mă strânge-n clește,
și cade greu pe umerii tăi, cade
plecându-i ori topindu-i într-un fluviu.
Ce vrei să fac, iubito, când umbra dă năvală
și când mă zbat ca orbul să sfărm acele pietre
neșterse din trecutul cu care pier eu însumi,
ca, liberă-n lumina-mi, doar tu să mi te-arăți?
Mereu învins și spulberat de-a pururi,
la liniște mă-ntorc, la fericirea senină,
până-n clipele de umbră
când iar cobor în propriile-mi peșteri,
să pot din nou irupe ca îngeru-ți de umbră…


Traducere Veronica Porumbacu