Iată-mă deci gol, cioplit, cu margini de piatră dură atârnandu-mi de omoplați
Sunt cobaiul neo-platonic perfect.
Penele-mi sunt într-un pahar transparent pe care l-am lăsat în soare
Poate, poate or să ardă odată.
Îmi vărs avariția într-o cană de ceai verde pe care îl beau la nesfârșit.
Ridurile cănii le-am pus acum pe față,
Aș vrea să mă și umplu de acnee
Încă odată.
Verbele și pronumele nu mai servesc drept mâncare pentru ego,
S-a mâncat ritualic, în speranța că va renaște.
Prostul!
Nu știa el oare că atunci când ești întreg mori?

Iată-mă deci înfricoșat de mine, căutându-mă pe mine
Un chip cioplit, bătrân și mort.