Mie, cel mai mult îmi plăcea la bibliotecă.
Acolo nu era nimeni să te bată la cap.
Eu aveam un principiu al meu:
Cele mai bune cărți au coperțile hărtănite.
Nu mai știu dacă l-am descoperit singur,
sau cineva mi l-a strecurat subtil în minte.
Merge la multe, merge la înghețată, de exemplu.
Dacă ai de ales îți iei din cutia cea mai goală.
Merge și la salam și la parizer, e un principiu universal.
Mai ales că, D-na Bibliotecară avea grijă de noi
și ne punea cărțile recomandate în față, la îndemână.
Nici nu trebuia să te mai chinui să cauți,
sau să te obosești printre rafturile prăfuite din spate.
Dacă ar fi fost posibil, eu m-aș fi mutat cu totul acolo.

Doar că, în vacanță, biblioteca intra în revizie.
O întreagă echipă de întreținere ocupa sala de lectură.
Numărau cu strictețe paginile fiecarei cărți,
ștergeau mustățile și toate ornamentele de pe portretele autorilor
și in plus, toată suita de semne obscene cu dimensiuni gigantice,
creionate ostentativ de imaginația bolnăvicioasă a micuților.
Atunci, D-na Bibliotecară ne încolona și ne ducea la zoo.
Aici era aer curat.
Mai erau maimuțe, care-și furau mâncarea una de la alta,
spre deliciul nostru care încearcam să le imităm.
Mai erau girafe, struți, cămile, dar mai ales leul, regele animalelor,
care răgea la intervale aproximativ regulate,
de foame, de căldură, de plictiseală,
sau din orice alt motiv, știut doar de el și de semenii lui.
Urmau apoi câteva clipe de tăcere.
Celelalte animale își arătau tăcute supunerea.
Noi ne uitam derutați la D-na Bibliotecară,
ca la primirea unor mesaje extraterestre.
Vedeți copii, tehnologia ne ține în viață, dacă n-ar fi cușca…
Pe mine reușea să mă sperie și îmi imaginam un masacru,
cum ar zbura prin aer sumedenie de mânuțe și de căpuțuri de copii.
Asta, să știți pentru viitor, când veȚi fi mari…

Așa, am reușit marea performanță, că mi-am construit casa pe limba de pământ delimitată de aceste două direcții paralele.
Și am devenit, ca mulți alții, prizonierul propriilor limitări,
nemaiputând să înțeleg realitatea din afara lor.
Mă gândesc cu groază că vreo puștoaică precoce o să trimită lumea la plimbare
când o sa găsească un punct unde cele două direcții să se întâlnească.
Și dacă n-o să-l găsească, o să-l inventeze.
Sau mai grav, vreun puști ochelarist care să demonstreze,
că de fapt, cele două direcții se suprapun
și că totul curge într-o singură direcție…