nimic nu se știa

desenam stele pe un solz auriu înainte ca spațiul
să-și respire conștient trezia
deznodam
mirarea că sunt
înainte de zei și cuvânt

închegasem prima ploaie
după ce furasem duhului plutirea peste neîncepute ape
timpului încă nu-i pusesem căpăstru

iată-mă cum m-adun
urlu fără de gură
sunt

sângerez în zenituri
diminețile
sub jet de rouă clătesc de molii
nopțile

se pot sinucide eroic în târziul genei

pun abajur dorinței un cer matlasat cu vise
adevărul își arde tunica de nove

ieșind din ruinele pleoapei ca dintr-o scoică
prea multă
dureroasă risipă de sare pe dinăuntru
și nici o reflexie

am născut peștii vederii și-am pietruit marea roșie a pupilei

precum toiagul lui Moise
multiplicat
genunchii mei zdrobesc întunericul

colecționarul de ornice nu-și băuse pân’ la ultima picătură
somnul cosmic

răstignirea țipa însetată în mine