știți voi, frenetici căutători de fericire,
de corpuri incandescente, stele incendiind planete nedescoperite,
de făclii, de lucarne tăiate la baza gâtului,
semnul elocvent al sinucigașului aflat mereu în dilemă,
de spații descoperite, între o zi și alta,
cea în care sunteți și cea în care vă închipuiți că veți ajunge,
voi, avizilor de senin, de pâlpâirea sufletelor
aflate în imponderabilitate, de flăcări care ard numai pe dedesubt,
sub piele vă purtați cenușa depusă în straturi, ca erele glaciare,
nefericiților, vă spun, orbilor, lumina nu este altceva decât o formă
de agresare a întunericului

cum binele e un fel de pasăre suspendată
într-un arbore despre care nu ai auzit, anais o cheamă,
înțelegi că se află undeva la capătul lumii, de la dracu spre nicăieri, de la niciodată spre nicicând,
acolo unde tu nu vei ajunge vreodată, nici măcar
după ce mori (te vei preface într-o scoică extrem-extrem de nefericită),
de ce să te intereseze ceva despre
care doar ți s-a povestit, își închipuie alții că există, precum viața de apoi, e plăsmuirea minții tale bolnave,
precum substanțele de sinteză care vindecă frica,
precum lumina, forma aceasta prin care întunericul este mereu agresat, precum binele, această formă de agresare a răului,
în fapt o simplă halucinație produsă după ce lobul occipital, aflat în derivă,
ți-a fost afectat definitiv

o, cum le știți voi pe toate, cu câtă infinită
înțelegere vă aplecați asupra acelora care și-au spus că nu
e perpetuu, că nu e adevărul suprem, că nu e cel care cicatrizează,
care vindecă, ține loc de ură și dragoste, cum sunteți voi
atât de binevoitori, îngeri incandescenți gravitând între flacoane de glucoză și sonde gastrice,
între semnele grafice atât de neverosimile ale ekg-ului,
în zgomotul difuz al ct-ului, unde te ascunzi, îți faci acolo un loc secret,
e inima aia care atât de mult te acoperă, te acceptă și numai ea
știe să te sufoce delicat, te uiți în jur și vezi
cum picură din tavan atât de multă resemnare, una care ucide cu o tandrețe despre care încă nu ai aflat