n-am primit nimic
nu i-am dat mai nimic zilei acesteia
și iată-mă!!!
fără chip purtându-mi drumul
într-o lume
cu atâtea semne distinctive
laolaltă cu moleculele
pierzându-și adn-ul
alcătuind totul
această mare a derutelor tragice
(doar necesare?!)

[și
ar fi putut
să te doară / și ar fi putut să MÃ doară
la o adică
să te bucure / la o adică să Mă bucure
destinul personal
și coloana
și atlasul
atlasul de deasupra
cu toate bolțile sale]

eu
vorbind despre mine
ca despre cineva parțial cunoscut
un soi de cunoștință veche
(de care atâta timp nu pomenisem)
găsită aleator pe facebook-ul
gândurilor personale

eu
bucurându-mă anonim
de multe dezastrele
lăsate în seama mea ‒ cealaltă:
„ce mai noroc, ce mai privilegiu!”

eu
suferind anonim
cum de am putut ceda altcuiva
pachetul cu zâmbete
eșarfa castanie niciodată purtată
paginile cărții despre care mulți trebuiau să spună:
„se va vinde ca pâinea caldă! se va vinde!”

în sfârșit
eu asta
înconjurându-și respirația
primăvara ce va să vină
de 3 ghiocei
mireasma parfumului simțit odată
într-o grădiniță când
copilăria se așeza
pe picior de plecare…

eu
atât de acum atât de aici
vrând să-mi apuc
toate dezastrele
toate zâmbetele
să împing această mare
s-o împing
cu orice preț
să fiu
pe cont propriu.