Acum te plimbi pe balustradă,
zoomorf, un porumbel alb,
încălțat. Te pregătești
să-ți desfaci
aripile și să simți
cum e să nu mai fii om.
Poate că saltul
nu-ți va fi de ajuns? Va fi neplăcut
să-mi muți imagina la Manole, el
nu a avut șansa ta șamanică,
lui i-au ajuns truda
și chinul spre slavă. A rămas
mit, ceea ce nu ți se
va întâmpla. Cui i-ar păsa
de un porumbel sărind
peste balustrada asta în toiul nopții?
Carpe diem-ul tău nu are sens.
Amintește-ți
cum ai ajuns aici. Câte
ar fi de explicat? Darul pe care-l uiți
de la început. Nu la viață mă refer.
Nu la tine mă refer. Nu la
mine mă refer. Este micul nostru secret.
Poezioara noastră care ne animă
spre măreția mănăstirii domnești.
Acolo lângă izvorul cu lacrimi
tămăduitoare, îndurerea-mi
se estompează. Sunt sigur că amintirile-ți
revin în ritmul bătăilor din aripi.
Îl simt în puls pe măsură
ce cobori spre aleea pietruită. Spre frimituri. Te mulțumești cu resturi
de la trecători, așa cum ne mulțumim
noi cu adevărul. Prin tine coboară
un gând în mine. Nepăsarea
se abate de la regulă.