din nou te înalți peste
marginea tăcută a dimineții,
sub atingerea luminii care
te găsește de fiecare dată

cuvintele se prefac iar
în șoapte care nu sunt decât
lucruri prăbușite între noi,
la distanțe păstrate cu sfințenie

nu rămâne nimic din
întâlnirea trupurilor noastre,
niciun copil, nicio suflare,
doar vântul care prin perdele
ne duce ca într-o corabie
până la capătul lumilor

fără să înțelegem de ce,
departe de noi răsare încet
soarele care încă ne iartă