Dacă ai ști
cât de mult mă înduioșează munții,
cum mă înconjoară ca brațele tale,
felul în care fiecare se înalță în singurătate,
suferința întreagă din fiecare clipă,
limpezimea regretului care grăbește gesturile,
casa cu pereții aplecați de dor
lângă drumurile de pământ fără capăt.

Dacă ai ști
de ce totul se schimbă fără mine,
unde se duc vocile atunci când ne părăsesc,
când se hotărăsc păsările să plece,
cum se zbat fluturii neștiuți pretutindeni,
de ce uneori nu ne aducem aminte,
cât de înalt e podul de pe care putem sări
fără să ne fie frică.

Dacă ai ști
cum nu mai plec de aici decât căre tine,
îndepărtându-mă ușor de oamenii care cântă,
florile parfumate întoarse în întunericul camerei,
mijlocul cald al pâinii rupte,
colțurile rotunjite de atingeri duse până la capăt,
cât de puțin ne-a mai rămas
printre norii care nu se opresc niciodată.