I

în oglindă sigur nu mai încap
nici pântecul mamei nu mă mai primește
și atunci
privesc singură în rana propriului pântec
și aștept
moneda măruntă din argintul destinului
ca pe un fir de păr ilizibil minciunilor prezentului

fericirea îmi pare o năzbâtie frumoasă
în care mă arunc deseori
mereu singură
pentru că acolo mărăcinii sunt atât de frumoși
încât
privirea îmi fuge spre pântec spre cer
iar spre pântec
și cade odată cu lacrima cuvântului
mamă
printre cruci

II

în cimitirul gândurilor încap sigur
după o trecere rapidă în revistă
a metaforelor vieții
ici colo câte o candelă aprinsă mă adună
din drum
aleile cuvântului mă aruncă în stratul
plin de fericiri înșelătoare
și atunci
nu-mi rămâne decât să mă caut
cu și mai multă voință
printre firimiturile de pâine
din ciocurile păsărilor
rebegite de frigul prezentului

III

în labirintul rugăciunilor încap sigur
îmi spune Dumnezeu
apoi mai așterne o cruce
sub teiul unui poem nescris pe care
îl simt în fiecare noapte cum îmi aduce
tot mai aproape
cimitirul jocurilor pe care
niciunul dintre băieții mei
nu a uitat să îl joace
în cer

IV

între cer și pământ simt că
nu mai încap
mă umflu zi de zi cu spaimele prezentului
apoi încep să desenez hărți de răbdare
în jurul meu
de parcă am crescut stâncă
între ramurile unui copac uriaș
cu trunchiul împletind infinituri
pe drumul spre cer

ca o împlinire secunda copilăriei
mi se așterne pe chip
adorm cu rugăciunea pe buze
zâmbindu-i inimii și spiritului nărăvaș
pentru încă o noapte albă trăită arzând
printre versurile poemului copil nescris
în fila a noua a unui nouă care
până să devină infinit
se lasă prins între unu și șase
răsturnându-se leneș
întru bucuria sufletului ghemuit
la rădăcina vieții

Anne Marie Bejliu, 3 februarie 2018