cu rochia întinsă pe pat
imitându-mi felul de a aștepta
de-a nu mai avea în ruptul capului răbdare
cu șalul verde cuminte aproape supus bătând în galben
spre ziua în care sălbatic aerul explodează
miroase a vanilie
a râset de violete

eu asta lucidă
cu iubiri geometrice
figuri care mai de care
procurându-și constant doza necesară de uitare ca și mâine
să poată uda cântecul
... căreia prea des dor i se face de libelule și de spice

eu asta care disprețuiește viața
pe toți amatorii ei
eu asta care țipă:
cu moartea nu-i de glumit, omule!
chiar va trebui să pleci să pleci... și cine
să-ți garanteze
fericirea la orizontală
în necunoștință de cauză?!
... că o parte infimă din tine
rămâne-va neclintită?!

și totuși

lasă-mă să șterg praful după
să te mângâi isteric să te-njur frumos...
și pontul ălă să ți-l vând după...
vezi tu?!
eu asta care naivă doar încăpățânată
îmi fac loc
în poza aceasta
eu asta care se varsă pe sine
mic de tot îl face pe dumnezeu
și de tot îl omoară
poartă corpul delict la vedere
să nu riște vreo indulgență vreo iertare...
se izbește mai apoi cu centrul de lumină
iat-o Pasăre! iat-o!!


[solitudinea are
ochi de femeie
culoarea țipătului
unui aisberg
solitudinea nu este
egoistă]

și acum

cât de mult contează dacă luciul ăsta este
efectul photoshop-ului
al unui lipstick comercial
al strălucirii în sine?!