Eram într-un muzeu încântător și mare,
Hrănindu-ne privirea cu scene parcă vii
Și auzeam adesea șoapte de admirare,
Căci nu-i ușor uimirea din suflet s-o reții.

Noi toți, din sală-n sală, mișcându-ne agale,
Orice tablou în parte, cu ochii îl sorbeam,
Iar ghidul, cu detalii și gesturi joviale,
Ne explica amabil cam tot ce noi doream.

Ajunserăm în locul picturilor semnate
De cel mai mare pictor din mulți câți am avut.
El se născuse-ntr-unul din cele mai mici sate,
Fiu de țărani săraci, al șaselea născut,

Crescut de-o biată mamă, cu opt copii, vădană,
Care muncea să-i crească, ne-având nicio lăscaie.
Murise Grigorescu, Ion al ei, de-o rană,
Iar cel mai drag din casă, copilul Nicolae,

Era un prunc cuminte și cel mai bun la carte.
Curând ei se mutară cu toții-n București;
Și-acolo Nicolae fu norocos în parte,
Căci unchiul său i-aduse binevenite vești,

Spunându-i că-l învață a zugrăvi icoane -
Și-astfel, fiul Ruxandrei ajunse iconar...
Vindea icoane-n târguri, pe prețuri cam sărmane,
Dar și-a salvat familia de-al foametei coșmar.

Toți se mirau de sfinții pictați cu-atâta artă,
Că l-a uimit pe Chladek, un meșter în picturi,
Rugându-l să-l ajute - treaba cu el să-mpartă -
De-aicea Grigorescu porni spre noi bravuri...

Primea comenzi, de-acuma, la zugrăvit biserici;
Picta perfect și iute orice i-ai fi cerut.
Odată-l căutară pe-acasă doi mari clerici
Care-l porniră-n planuri de mare început.

Așa, pe harta țării, răsar comori de aur;
Sunt mănăstiri pictate de-un tânăr mic de ani -
Icoanele din ele-s adevărat tezaur:
Agapia, Zamfira, Băicoi, Căldărușani...

Ministrul din Moldova, Mihai Kogălniceanu,
L-a admirat pe-o schelă specială, de pictat...
E-o vorbă: „Ce dă ceasul, nu ne aduce anul” -
Căci l-a văzut - și-o bursă pentru Paris i-a dat !

La Barbizon, la Școala de pictori mult vestită,
Se întrecea-n picturi cu Millet și Renoir.
Era expert în arte, cu faimă cucerită -
Orice pictură face, e toată numai har !

Napoleon 'mpăratul, i-a cumpărat o pânză
Și vechea sărăcie s-a-ndepărtat de el.
Pictura lui, în Franța, a prins ca să pătrunză,
Iar banii-i da acasă; așa făcea de fel.

La Fontainbleu-n pădure, a zugrăvit natura;
Prin Istanbul, prin Roma, la fel a procedat,
Apoi s-a-ntors în țară sfârșind alergătura,
Și-n Câmpina-și luă casă, unde pe veci a stat...

Țara lupta cu turcii pentru independență.
Maestrul Grigorescu a fost trimis pe front,
Unde schița-n desene cu mare competență
Victoria română - lucru util și prompt !

Ce ne-a lăsat în urmă nu-ncape-ntr-un muzeu,
Dar, din păcate, multe pe veci au dispărut.
Când zicem Grigorescu, zicem al artei zeu.
Din opera-i măreață, o parte le-am văzut.

Picturile-i sunt filme...Priviți la „Sentinela”,
„Spionul”, „Prizonierii”, „Atacul din Smârdan”.
Turcii-s zdrobiți în masă... Pierd fesul și gamela...
Românii jubilează... Jertfe n-au fost în van!...

Dar dulci, la Grigorescu, sunt scenele de pace
Cu soare și lumină, cu ciobănași la oi,
Cu româncuțe-n floare, cu horele voioase,
Cu „Dealuri și mușcele”, cu „Car cu patru boi”...

Penel muiat în suflet și-n doinele străbune,
El ne-a pictat credința din cuget srămoșesc
Pictura lui e cântec, penelele-i sunt strune,
Joc de culori e totul, cu suflet românesc.

Acesta-i Grigorescu, ce-nveșnicește glia
Prin peisaje calde, spunând: vom fi, vom fi !
Iar noi strigăm odată cu toată România:
Maeste, cinste ție! În veci te vom iubi !


Glen Ellyn, 21 dec. 2017