Peste creștet dalb de munte,
Trece iarna peste punte,
Și presară pe brăduți,
Fulgi, ai cerului ieduți.

Îmbrăcați în danteluțe,
În belșug de mărgeluțe,
Albe, reci, ce strălucesc,
În vânt lin, se răsucesc.

Se admiră și discută,
Ba mai intră și-n dispută,
Că unii doresc, vă spun,
Să stea-n casă de Crăciun.

Să aibă beteală-n poală,
Să nu poarte orice țoală;
Ornamente cu sclipici,
Să-i încânte pe cei mici.

Unul, cât năsucul scamei,
Agățat de poala mamei,
Lângă frățiori, buluc,
”Eu din munte, nu mă duc!

Nu pot părăsi pe mama,
Fără ea m-apucă teama!
Și nu pot trăi închis,
Și nu-mi pasă de dichis!”

Mama-i sărută fruntița
Și îi potrivi fundița,
Și îl mângâie ușor,
”Dacă pleci, eu mor de dor!”

Puiul s-a lipit mai strâns,
Și de dragul ei a plâns...