Ea este plecată
unde tainic florile o împresoară
și-i descântă zilele
rămase să-i împlinească dorul.

În mersu-i legănat prin crudele ierburi
cu ochi în vârful degetelor,
vede albastrul cum se stânge-n mâini
și cerul urcă cumpăna-n amiază.

Înserarea se-mbracă-n purpură de crepuscul,
trecătoare prin grădinile tăcerii
mușcă din strălucirea nopții
și pune lumina-n oglinzi întunecate.

Dorința cade-n patimă
la locul ce înrobește dragostea
și bea somnul din roua dimineții.