mi-e teamă
de ziua în care
voi rosti deformat
copac
și atunci
toate pădurile se vor prăbuși
vor face întuneric
în drumul tău
înspre mine
(sau eu voi rătăci calea?!)
ca-ntr-o cameră închisă
voi țipa
în tunelul dintre silabe
nu vei ști că sunt eu sau poate
obosit... indiferent
vei recunoaște
faptul divers care nu interferează
cu destinul propriu
nonșalant într-un fum de țigară
vei trece
la rubrica jurnalistică
frugal răsfoită
de marii devoratori de timpuri
concesivă doar feminină
voi da vina
pe sens
pe tot neastâmpărul său întortocheat
mă voi ține
de prima literă

și de mine mi-e teamă uneori
că nu-mi voi mai găsi locul
în după-amiaza nesfârșită
a unui sentiment
plictisul... frica vor șterge
orice contemplație
o grabă imensă va înlocui
forma rotundă a mărului
în jurul căruia altădată
silențios mă așezam la masă

cât de fidelă voi reuși
să-mi fiu
să pot de pildă și mâine
să iubesc vertiginos
promptitudinea ierbii
felul în care
se pregătește de iarnă
cum casele își aleg
ferestre minuscule prin care
cel mai adânc răzbate lumina
spațiul intim
în acoperirea zăpezilor calde

și poate...
oricât aș încerca
veșnic rostirea-mi va rămâne
la jumătatea cuvântului
pe marginile căruia neputincioasă
va aștepta povestea
destrămându-se mai apoi
într-o lume a visului
pe care eu n-o voi mai ajunge.