cu-înțelepciunea odiseei eu ulise încercatul

destinul ne e corabia pe care fiecare
navigăm cântând de unul singur la timonă
cu greu silabisindu-ne drumul din palmă
pe cei puțini ce-ajung în portul nemuririi
cu pioșenie îi trecem într-un calendar
le spunem sfinți și ne-închinăm la ei
soarta e doar marea-învolburată
ce-ți smulge timona din mână
și duce corabia-înainte pe același drum
doar îți transformă cântecul în plânset

nimic misterios în disputa asta soartă – destin
este vorba tot despre vechea poveste
unde eroi sunt bărbatul și femeia
la mine în itaca lui i se zice stâlpul casei
pe care vicleană ea face orice să îl înmoaie
viața e plinul și golul ce-i întrunește-n luptă
unde cred unii că iubirea ar fi arbitrul
împăciuitorul prin armistițiul numit casn(ă)icie
un pact necesar predestinării să se îmbrace-n negru
culoarea consolării pentru noi perdanții
prin naștere slabi cu mână tremurândă
și-analfabeți ce nu știm să ne citim harta
ori să navigăm după steaua din frunte
și lăsăm soarta să ne devină consoartă