Astăzi vreau să vă vorbesc despre un castel aparte:
acest castel stă pe o colină din granit,
are doar două ferestre ce privesc laolaltă
spre drumul ce șerpuiește spre castel,
ferestrele sunt mici dar adânci,
atât de adânci încât dacă te uiți prin ele din afară în interior
poți vedea atât de departe
că te poți pierde în universul celuilalt.
Doar atât trebuie să știi:
să nu-ți fie teamă să privești.

Câteodată ferestrele se umezesc fără ca afară să fie nori.

Castelul mai are și o poartă
uneori atât de mică că abia o zărești,
aduce cu un copilaș blond și bucălat uitat la marginea unui râu
cu o găletușă plină de nisip în mânuțe
preocupat doar de joaca lui ca să mai deranjeze,
alteori, poate de prea multe ori, poarta este uriașă
și varsă peste ea soldați, șerpi și bufnițe
care vor să te cucerească, amăgească sau răpească din lumea ta.

Dar ce este aparte la acest castel sunt cele două turnuri ale sale,
mici, abia băgate de seamă.
Cele două turnuri care sunt mai degrabă taci-turnuri
dacă nu
chiar turnuri ale tăcerii.
Deși tac, aceste turnuri nu dorm niciodată.
Poarta se mai închide,
ferestrele își mai trag obloanele,
dar turnurile nu dorm niciodată
deși mulți le-ar ține în adormire.

Un castel ce reușeste să își țină cele două turnuri vigilente
alerte, conștiente
nu va putea fi cucerit de tristețe niciodată
pentru că El, creatorul nevăzut al acestor castele
ne vorbește mereu
prin sunete dar și prin tăcere
și doar cele două turnuri sunt singurele ce pot asculta
acest limbaj secret al iubirii.

Ce castel frumos și fericit poate fi omul care ascultă mereu de glasul Lui.

19 noiembrie 2017, Curtici