nu se lasă cuprins
în cuvinte
nici strivit în iluzii
e un labirint concret sigur de el
continuă să fie
dincolo de înserarea albă
lipindu-ne fricile
dincolo de noi
șina electrică perfectă traversând trupuri

pseudoeroi într-o dramă
a timpului fără memorie fără sentimente
ne trezim față în față:
nu ne recunoaștem

orașul nostru începe
pe strada cu nume străin
dincolo de monologurile abstracte
fără procese de conștiință
fără minima gratitudine
termină în amintirile
sugrumate-orfane

e cântecul acesta
tărăganat-dureros
ca o ploaie
zdrobită de propria cădere
în propria-i însingurare când
naiv balansul meu închipuie
oameni de zăpadă păduri de mâini
momentul în care ca-ntr-un joc
fără pic de spaimă alegi
strada întunecată
să te ascunzi
ultimul drum
alergi cu ochii închiși
tragi obloanele nopții
deodată
se face
viață


orașul nostru... orașul nostru...
desfăcut în litere
direct în inimă