o floare de in curgător întro banchiză de ceață
sub cerul oranj, în respirația balenelor cu stele pe frunte.
nu pot să dorm. nu-mi dau pace uriașii înfometați ai acestui abis
și zgomotul din aripi al lăcustelor. abia acum am înțeles tremurul tău
când îți spuneam că te iubeam. abia acum ochii tăi se deschid și eliberează pe rând
toți sorii nevăzuți ai acestui pământ, vibrația copleșită de dragoste a răsăritului
purtând pe brațe florile presărate tăcut, între aceste două cuvinte.
lumea se destramă de propriu său corp transparent.
fără încetare îți cântă la unison timpul, străzile.
fără încetare îți dorești respirația sculptată a aventurilor fără sfârșit
lăsând unul lângă altul ruguri aprinse. așteaptă-mă.
pot deveni un gând, o piatră verzuie călăuzind caii de mare în migrație.
cine are nevoie de stele pe frunte?