când îmi încep diminețile
la unupostmeridiem
nimic oficial doar
frunze anxioase
și tramvaie galbene
cântecul ăsta în surdină
al eului în rând cu
gândurile bătrâne ale străzii
cu miros de gaz și tufănică
ferm deschizându-și îngustimile
toate intimitățile
către mine
imortalizez momentul în care
prin geamul crengilor dezgolite simt
cerul răsturnându-se
(pe sub poartă trec vrăbii!)
în buzunarul pardesiului verde
merg așa cu mâna pe el
să nu care cumva să îmi scape
să nu care cumva să mă acuze
de frig
de spaimă
de lipsă de dragoste
o hartă se prinde în piele
uimite privesc apele
prin ochi copilărești de înger
pesemne
cineva aprinde
o poveste
hornurile eliberează
fumul neiertător al literelor
muzical sibilinic
pașii mei închipuie
drumul mâinilor celuilalt
spre nesingurătate
strâng pumnul
tandru
învelesc
cerul