Plângeai bunicule,
lacrimile tale încă dor

în clipa ultimă ce mi-a rămas
doi ochi căprui, blânzi, lăcrimați
și degetele albe
lipite de ochiuri din sârmă împletită
parcă-mi spuneau
bun rămas.

Plângeai bunicule
eu n-am înțeles
eram pe atunci o copilă
plecasem în lume fără să știu
că te voi pierde.

Mi-e dor de vocea ta caldă
când depănai amintiri de pe front
rana de glonț de la mână
mărturie stingheră
în colțul minții mele.

Din leagănul vechi
ce l-ai cioplit cu meșteșug
sub nucul bătrân
încă mai zboară un gând
către tine.

Dormi bunicule drag
dormi liniștit,
știi oare cât te-am iubit?