Ea a rămas frumoasă, întoarsă puțin către mine,
și-a întrebat, din baie, cu lumina aprinsă:
"tu ai văzut cum se învârte prin oraș
o limuzină roșie din care un tip arunca cu flori albe?"

Încă nu lepădase rochia (o vedeam în oglindă);
se căznea cu un cercel de argint
în formă de fluture și umbra ei flutura argintie pe zid.
Pe zid, alți fluturi de plastic, în linie dreaptă,
semn clar al trecerii ei pe acolo.

S-a întors brusc către mine și a stins lumina,
înainte să spun:
“Eu eram omul acela, chiar eu! Și arunca, nu flori, ci cuțite.”

„Prostii, iubire! Iar vorbești în metafore! Probabil ți-e frig.
Nu ai destui anticorpi, aia e.
Și piesa a fost sângeroasă și actorii cam proști, nu-i așa?”

Și m-a fixat cu privirea, nu știu cum, întoarsă puțin către mine,
într-o limuzină roșie rătăcind prin oraș...