Lumina își cere tribut
raza ochiului meu
cu muguri
de țărână,
cu umbre
în loc de pas.
Mă dor lacrimile
de atâta rupere
și îmi par tot mai lungi
nopțile fără gene,
fără râu de lumină.

Am tot alergat
printre valuri
venind mai aproape,
mușcând țărâna.
Pășeam liniștit
pe palmele
dealului
și o lume se deschidea
ochiului, flămândul
călătoriei mele.

Amintirea și Crepusculul
deodată s-au aprins în zare.
Luna de var bătea,
visare lină
și vântul suspina prin
frunzișul de rugină în soarele de fum.
Lung, ultimele raze mai fulgerau în seară
în calmul de cleștar,
din prima zi de toamnă în care
fragede frunze
cazuseră drept semințe peste frunțile poeților demoralizați.


Sunt grele toate...
și viața, și toamna,
și frunza roșiatică a toamnei.