Este greu acolo unde este întuneric, e o noapte care
nu mai poate să țîșnească dincolo de zodii, dincolo
de scutece sau lințolii
să fie liberă ca o tristețe pe care am acceptat-o.

Îi recunoașteam pe toți trecătorii –
oameni cu tălpi mai mult sau mai puțin alunecoase –
după mireasmă și după dîra de frunză uscată care, strivită,
mînjește asfaltul lacom în urma lor.
Eram singură ca un om plin de oameni pe care
nu-i mai poate iubi, fiindcă toți sînt trup din trupul lui.

O femeie egoistă eram, și tare voiam să mă mai poată bucura
lucruri care n-au fost niciodată ale mele,
nici surori, nici frați ai mei să nu fi fost
în fața aceluiași Dumnezeu.