poezia mea o paleta de pictor miop
un preaplin de culori ce-și pierd strălucirea, naturalețea
și-o pânză abandonată sub avalanșa cenușie
uitând de siena, de roșu, de galben, de verde, de albastru
de multe ori mă rog să-mi regăsesc tonusul ca să termin un tablou
dar noaptea vine și-mi acoperă culorile
sub tușe groase de pustiu

poezia nu mai are nevoie de mine
ea crește, luându-și cuvintele din aer
din apă, din pământ, din foc
ca djinii ce-au scăpat dintr-un clondir
și se întorc ca să-și distrugă salvatorul