pereți și oglinzi
reflectând alți pereți, alte oglinzi,
urme de pași peste alte urme de pași
care nu se mai recunosc,
linii electrice care-ți modifică starea de conștiență,
sări dincolo, sări dincolo, ai trăit tot timpul
cu sentimentul că orice punct
care strălucește în întuneric nu înseamnă
că există mai multă lumină în interior

*

întâi a fost negura, apoi un dumnezeu
depresiv și ridicol a zis să fie lumină,
nimeni nu știe cine i-a spus că e mai bine așa,
brusc, un comutator universal a fost răsucit,
astfel s-a născut singurătatea

*

ceea ce reflecți pe dedesubt
se poate observa conectând memoria ta finală
la un aparat care să poată decide singur
dacă mai vrea să trăiască sau nu,
o, câtă sfântă și mare suficiență,
câtă infatuare pentru cineva care a reușit
să fie umbră și om în același timp,
omul propriei sale umbre,
omul neomului său, neumbrei sale,
atât de puțin lucru, un efect de ecou stopat imediat,
îi simți brațul mecanic în fiecare dimineață,
decis, indecis, până la urmă
te vei sufoca în propria-ți neputință,
până la urmă și ăsta e un fel de a muri

*

a învățat să scrie
în partea îngustă a lucrurilor,
în partea lor mai puțin văzută

nu a scris oricum, a desenat visele altora,
iedere acoperind nopțile în care nu dormi,
confetti și morți maiestuoase
tropăindu-și melancolia
pe străzi pavate cu piatră cubică,
nu ai fost niciodată pe-acolo,
apoi orașe pe care nu le-a văzut vreodată
în realitate, orașele altora,
lumea tuturor celorlalți, lumea altora
(nici pe asta n-ai vazut-o vreodată),
femei vorbind despre dragoste
într-o limbă total neștiută bărbaților,
fotografii pline de singurătate,
(în ele, lucrurile apar totdeauna cu ochii închiși),
punct-linie-punct-nu-uita-să-respiri

a tot scris: șiruri imperfecte
de plopi vii,
de plopi morți,
nehotărâți,
prin care poți privi, prin care nu poți privi,
din care poți bea apă, pe care-i poți iubi,
pe care-i poți uita, șterge, arunca peste umăr,
mă lepăd, doamne, mă lepăd,
pe care-i ții legați la gură,
care știu atât de bine să-și conserve singurătatea,
ura, dracii, sălbăticia, uite-i cum trec,
șiruri vii de plopi morți
morți vii de plopi șiruri
și la urmă tu, mortul perfect, cel care știe
că partea îngustă a lucrurilor
e cea care te poate străpunge de la un capăt la altul
(nu uita să respiri!)

*

e prea multă risipă de spațiu
pentru unul care nu crește decât în interior

(mâine e un termen abstract)

linia albă trasă de-a lungul podelei
e cea care ne selectează,
cel care o urmează are capacitatea pulmonară
neafectată,
cel care merge în josul acesteia se poate lăsa sărutat pe frunte

e prea multă risipă de spațiu,
vorbind despre striuri și hemoptizie
dumnezeu e un punct mic, alb care crește
de la o radiografie la alta

*

nu poți reflecta ceea ce nu te acoperă,
nu poți vorbi despre ceea ce nu înțelegi,
nu poți cere mai mult,
ai avut timpul tău
între înainte de tine și imediat după tine,
aceste repere
reprezintă un fel de hartă despre cum nu trebuie să fii viu,
pereți și oglinzi reflectând
singurătatea celui care crede că nu mai există lumină dacă închide el ușa, trântind-o cu toată puterea,
ești un prost, dumnezeule,
ești un prost,
du-te dracu