Măresc lumina lumii când inima-mi deschid,
Sparg noi dimensiuni când sfarm ce văd în jururi
Și evadez din mine, din verde, din putrid,
Căci în vulcanii vieții mi-am ars ce-au fost sperjururi.

Mă-nalț cu alte aripi! Vibrează-n ele zborul
Care-n plutiri cuprinde stagnări și infinitul,
Când spionez înaltul, prin fulgere văd Forul
Ce-aprinde vieți în cosmos. El mi-a-nzecit privitul...

Cad, totuși, câteodată ! Și-atunci nu-mi pot răspunde,
Iar când sondez prin goluri, dispare-ncet Înaltul;
Timpul mă trage-n bezne cu ne-nțelese unde
Țâșnind din vise grele ca plumbul și bazaltul !

Dar inima-și revine cu ritm furat din stele,
Din florile pădurii, din susur de izvoare...
Astfel îmi drămui viața - cu zile bune, rele -
Și o transform în slove de raze orbitoare !