Mai e până la miezul cărții. Și-aș zice: insul nu contează,
ci adevărul strâns în versuri și că-n această ipostază
de mult e-ncremenită lumea, iar înțelesul ei îi scapă,
căci totul curge în adâncuri, atunci când se deschide-o trapă
spre adevăru-nchipuirii, sensibil, cum e o minune,
în care mulți își scaldă ochii, dar ce-au văzut nu pot a spune.

Despre-Albăstrui, povestea zice că s-a născut în zi de vară,
când razele-și ținteau săgeata spre pielea ta și o bronzară,
apoi, mângâietoare briză calmă durerile arsurii.
Nimic nu-ți da vreo îndoială. Nici chip s-asculți sentința urii
care-și vărsa otrava albă din minți pe veci debusolate,
lovind în alte minți, mai crude, dar nu și-n cele cumpătate.

Vezi, Albăstruiul nu e insul atât de încântat de sine
c-ar ști să vadă-n azi trecutul, iar viitorul, în rubine,
pe care le-ar freca în palmă, din roșii să devină-albastre,
apoi, să-ți spună că-n mod sigur au să urmeze noi dezastre:
la bursă, va cădea dolarul, iar leul falnic o să-nghețe,
nici n-o s-avem măcar prilejul să dăm vecinilor binețe.

Nu, Albăstruiul ăsta palid, născut în margine de filă,
nu are-auz așa de aprig, nici ochiul falnic de acvilă,
nu-i nici vreun înger, păzitorul acelui autor de seamă,
ce-a spus că „lumea este vis”, că-n visul nostru se destramă
atâtea lumi fără de seamăn, pe care nimeni nu apucă
să le cunoască în detaliu, când fierbe-n el un dor de ducă.

„Dar cine e?” - mulți or să-ntrebe. „Ce te-a făcut să-i dai lui girul,
când prea puțini în aste vremuri mai sunt atrași de vers? Sictirul
este ades răspunsul sigur la ce pe tine te frământă.
Nu, lumea nu-i așa cum pare; în adevăr, se înspăimântă
când trebuie să-și schimbe calea, obișnuită să se-nșele.
La ce s-ajute poezia? Toți fi-vom oale și ulcele.”

Mult mai ușor să țeși la intrigi, cu fir muiat în slovă falsă;
mai la-ndemână e minciuna, iar idealurile par să
coboare prea adânc în suflet, încât e pierdere de vreme
să mai visezi la altă lume, să faci din vise noi probleme.
Mai simplu: te-adâncești în spumă, să nu mai vezi nimic afară;
astfel, suporți și iarna cruntă, și toropeala din vreo vară.

Până la miez, mai este vreme să spun ce vrut-a Albăstruiul,
iar pân’ la capăt mult mai este, n-am cum să bat, de-aceea, cuiul
pe-acest perete cam himeric, scăldat în apele albastre,
ca să agăț harta minunii, croită de simțiri sihastre,
care-au lovit în piatră seacă, pân-a țâșnit, din ea, izvorul
la care ne oprim cu toții, când ne cuprinde setea, dorul.