toate lucrurile care te opresc să visezi
sunt chiar în fața ta
în casa ta, în amărâta aia de casă unde o iei razna,
împreună cu toți aceia care jură că te iubesc
și îți
spun că te iubesc drept în față, deși (poate) nu te cunosc, nu te știu,
un fel de replică a actorilor și a acrobațiilor perfecte de peste tot
care mai ales nu se văd
și
nu se deconspiră prea lesne, decât uneori,
apăsându-te pe viață și peste piept zicându-și că ești bine, și că nu te asfixiezi,
împreună cu ăia care stau în casă în timp ce tu faci dragoste
ca o maimuță-video, pe un aparat de ascultat cum bate inima,
cu aceia care te îmbolnăvesc, până când (în sfârșit) te duci și tu la cer
nici măcar nu au auzit cum e când îți cade lacrima pe linoleum, cum se sparge ea,
pe linoleumul acela amărât;
și ce să faci, trăiești singurătatea
că maimuță nu poți fi, cum să fii, că e sfântă mărie
măcar de sfântă mărie să cazi din lut și să fii om;
dumnezeu e dumnezeul cel bun, se lasă și peste maimuțe, și peste argintul lor din lacrimă,
căci și maimuțele plâng, deși sunt sub zăbale și gratii prea groase,
și deasupra e dumnezeu,
până în veci,
cum să
nu?
maimuțărește-te mamă, căci suntem amândouă maimuțe,
căci eu sunt maimuța oamenilor
cum pot fi

și te
duci la un cer liniștit/liniștit/
că ai scăpat, că nu mai ești singur,
că doar dumnezeu cu umbra-I îți intră în casă, desculț,
după ce și-a lăsat încălțările la ușă

ca să nu te mai sperii atât.