Am îmbătrînit o groază de nopți. Poate că ieri a murit cineva în mine.
Se făcea că era vadul nopții rece și tăios și o umbră
îmi cerea adăpost. Era mare și tristă mirarea,
era fără rost întrebarea.

Eram în ipostaza de om de mijloc și îmi iubeam descălecarea
printre ropote, printre clopote de note.
Ale vieții, ale sorții.
Cu o ușoară reverență în surîs pentru toate cîte sînt,
mă aplecam în fața umbrelor, chiar dacă păreau amare.

Printre flăcările care au apus era și podul din lumea mea de sus.
Un licăr, o chemare.
De taină pentru mine, de-nțeles pentru apa cea mare.
Acolo unde nu o pot atinge, lumina dansează, pe tavanul scund,
gingașă, subțire, ca amintirea unei idei.