În lumea simțurilor cei mai mari titani cad din picioare,
cele mai puternice știme, iazme și iele devin iederă verde sau roșie,

orașele sînt cetăți ale păcatului, cu pomi pe ici pe colo, conform unor cărți
înțelepte, căci toate cărțile sînt și Biblie dacă ne gîndim bine,

aici, unde eu sînt regina mea cea fără de rege, iară nu fără de lege,
aici toate se petrec de la sine și sînt bune în sine și eu nu strivesc nimic,

nici măcar pe cei care lovesc în meterezele mele, trup și spirit,
fiindcă vrînd-nevrînd eu nu pot abdica de la marea mea iubire față de oameni

și le dau zmeura și fragile și roata de foc a soarelui care se răstoarnă ziua
în ochii lor, îi las să se zgîiască la cerul supt de stele pînă la sînge

îi las să-și clădească tot Babelul sau Sodoma și Gomora în jurul meu, căci e scris
cum casele de pierzanie vor fi case fără suflet, teci goale ale semințelor

îi las să-și împartă comorile de invenții și descoperiri științifice,
oricît de ridicole par ele unui om cu buzele lipite, în casa simțurilor sale


În lumea simțurilor pînă și un țînțar mă respectă, pînă și o gîză stă pe loc
de parcă i-aș îngheța zborul, prin urmare le las în pace, nu mă joc cu viața lor,

în lumea simțurilor ceilalți îmi fură soarele și luna și mai ales stelele,
dar eu tot adun boabă de lut și boabă de duh laolalată și le arunc iar pe cer,

stea lîngă stea, pînă cînd ei construiesc alte universități și își împart
dulce-amara recompensă a disticțiilor în diplome și alte atribute ale nobleții lor

am o lume ca o portocală în mînă și o rețin un timp, ca și cum l-aș legăna
pe Dumnezeu, și lumea are coaja bună și miezul cu sămînță

dar cînd lumea nebună de lipsa credinței întru Domnul, o lume cu rînjet hidos,
lumea pe dos din picturile baroc, din muzica bufă, din utopia politică,

dacă ei îmi calcă hotarul și lovesc, numai atunci îmi e legitim să privesc
adevărul în ochi și să apoi să trag oblonul

cu trupul greu lovit de furtuni, cu simțurile mele într-o lume a altora,
eu, cea trasă pe roata anotimpurilor, eu însămi sînt dumnezeirea mea


Mai am încă o casă : se cheamă gust, miros, pipăit, văz și auz,
dușmanii micii mele lumi lovesc în platoșa simțurilor mele și uneori săgeata

fuge înapoi în pieptul lor, otrăvită de simțurile mele de regină fără degustător,
de regină otrăvită și torturată timp de decenii

și dincolo de platoșă este o lume frumoasă, mai am încă un zîmbet
și un creier personal la purtător, e tot lumea voastră, de fapt a noastră

paraziți ai luminii care rup din lumina ochilor mei, vieți care rup din ceasul
meu biologic, din rutina și programul regulat al unei mici minuni

paraziți ai sunetului care rup din tăcerea mea primordială, din măsura
și ritmul timpanului meu și fîl-fîl, alte păsări învață zborul și trilul

în lumea dincolo de mine cresc flori și fluturi și cireșe și toate copiile lor
și fete frumoase și toate copiile lor și oameni buni și amarul lor

în lumea simțurilor mele e o minune că pot vedea tavanul deasupra mea,
că pot măsura o carte cu ochii, că apa, ea singură, strălucește în lumină

copilul meu, ți-a dat Dumnezeu nevoi și suferință și lumea aruncă nebunie
peste tine, dar ți-a lăsat El și simțurile bune, în mare mila lui.

încă mai sînt rece, să nu te temi de mine, e nevoie de multă gheață pentru a apăra
floarea de foc, poate că în altă viață am fost vestală

și văd cum răsuflarea mea în-suflețește mica mea lume și încă și pe mine.
Bieții copaci...