Am stat o vreme lîngă copacul cu două capete.
Erau două trunchiuri, unul către asfințit, altul către răsărit.
Amîndouă erau vii, amîndouă aveau aceleași frunze,
aceleași flori și aceleași păsări.
Numai rădăcinile erau dezghiocate din pămînt către apus.

Era liniște, dar simțeam că totuși cînt și eu,
neauzită de vreun suflet, ca unda apei
la marginea curentului din adînc al mării.
Firul vieții trecea peste mînecă, peste umeri,
dintr-un braț în altul. Alături, un scrînciob al nimănui.

Am întors o frunză cu inima pe dos, am privit-o
cum mi-aș privi destinul în palma dreaptă.
Am plecat spre casă cu mîinile strînse cuminte la spate.
Căci nimeni nu poate îmbrățișa un copac cu două capete.